Ești nebun», am spus, dar vocea mea a sunat nesigură. În interiorul meu s-a mișcat ceva: furie, durere și un sentiment ciudat de putere, de mult uitat. Adrian se uita drept în mine, ca și cum mi-ar fi citit fisurile din suflet. «Nebunie este să-l lași pe Leon să distrugă tot ce am construit în patruzeci de ani», a răspuns el, calm, fără dramatism. «Nu doar pe tine te-a trădat. Mi-a vândut afacerea concurenței, a scos milioane de euro și a semnat documente în numele meu. Dar ceva tot mai pot salva.» A scos din buzunarul interior un plic gros și greu. «Vei pătrunde în casa lor. Sub numele pe care chiar ei l-au inventat pentru fantoma ta. Eu îți voi deschide ușile.» Am râs, dar râsul a sunat frânt. «În casa lui Leon și a Mariei? Ei mi-au ars fotografiile, scrisorile, au șters orice urmă a mea!» «Cu atât mai bine», ochii lui au strălucit aproape primejdios. «Morții nu simt frică. Iar tu — ești cea mai potrivită moartă din lume.» Noaptea s-a transformat în zori, iar eu stăteam deja pe bancheta din spate a Bentley-ului lui negru. Trecuserăm prin Madridul adormit, printre vitrinele care reflectau o viață nouă.
Pe genunchi, o mapă de piele: documente, un pașaport nou cu numele Alice Moro. «Lucrezi acum pentru Fundația Vălean, — a spus Adrian. — Asistentă pentru relații cu investitorii. Mâine au un eveniment caritabil privat. Vei avea o invitație.» S-a întors spre mine, și pentru prima dată am observat o umbră de durere în privirea lui. Nu severitatea de afacerist, ci ceva personal. «Izabela, dacă aș putea întoarce timpul…» — a început el, dar l-am oprit. «Nu ești tatăl meu. Și eu nu sunt fiica ta. Avem doar un dușman comun.» A încuviințat în tăcere. Și a fost de ajuns. Seara a fost o scenă luxoasă: candelabre, mănuși albe de chelneri, râsete îmbătate de șampanie. Leon o ținea pe Maria de talie ca pe un trofeu. Ochii lui s-au oprit o clipă asupra mea, dar nu m-a recunoscut. Nici o umbră de îndoială. Eram o străină. Sau o moartă — exact cum își dorise. Mi-am jucat rolul perfect. Ascultam, zâmbeam, turnam băuturi, adunam zvonuri. Fiecare privire, fiecare gest — le absorbeam ca un prădător. Mai târziu, când Maria s-a dus la garderobă, am urmărit-o.
Telefonul ei a rămas pe masă. O clipă a fost de ajuns. În mesaje apăreau cuvinte: «Elveția», «transfer», «pachet». Inima mi-a început să bată haotic. Am ieșit pe terasă, vântul îmi lovea fața și, pentru prima dată după mult timp, am zâmbit. Madridul sclipea sub mine — frumos, dar putred până în măduvă. Telefonul a vibrat în buzunar: un mesaj de la un număr necunoscut. «Dacă vrei să ajungi vie până la final — nu te încrede în Adrian», scria. Lumea s-a clătinat din nou. Cerul parcă s-a întunecat de la o singură frază. În mine s-a trezit instinctul — acolo unde doi ani nu fusese decât gol. După o săptămână știam destule. Minciuna se întindea în toate direcțiile: Adrian nu voia doar să se răzbune pe fiu, voia să recupereze miliardele pe care el însuși le ascunsese, folosindu-l pe Leon drept paravan.
Și acum avea nevoie de cineva care să încaseze lovitura în locul lui. Am venit la el într-o seară, când mă aștepta în conac. «M-ai folosit», am spus încet. A ridicat privirea, și în ea a licărit ceva ca mândria. «Ți-am oferit șansa să fii cineva. Nu era asta tot ce ai vrut vreodată?» «Nu», am răspuns și am scos din buzunar un mic dispozitiv de înregistrare. Luminița roșie clipea în ritmul pulsului meu. «Tot ce am vrut a fost adevărul.» A rămas împietrit. Jos se auzeau deja sirenele. Când ușa s-a izbit și garda a năvălit înăuntru, eu stăteam nemișcată. Nu mai eram nici Muta, nici Fantoma. Numele meu era din nou Izabela, și orașul acela, pentru prima dată, mi-a auzit vocea.
